Stiluri parentale

Stiluri parentale

      Copii de astăzi sunt adulţii de mâine, generaţia ce va duce mai departe moştenirea culturală şi spirituală. Evoluţia societăţii este influenţată de modul în care sunt educaţi copii. Părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a putea ţine cont de caracteristicile şi nevoile copilului în toate etapele. De asemenea, comunicarea dintre parteneri este foarte importantă. Aceştia îşi împărtăşesc gândurile şi experienţele în legătură cu noul rol, acela de mama sau tată. Venirea pe lume a unui copil implică modificări atât în plan conjugal cât şi în ceea ce priveşte triada mamă, tată, copil. Un părinte responsabil este informat asupra responsabilităţilor pe care le are faţă de copil.

      Stilul educaţiei familiale este un construct care captează variaţiile (mai cu seamă normale) experienţelor parentale de a socializa şi de a controla copiii în viaţa de familie.

      Stilul educativ se referă cu precădere la procesul de influenţare pe care îl exercită părinţii asupra copiilor şi este studiat pentru a diferenţia categoriile de practici educative din viaţa de familie care determină reacţii şi comportamente specifice ale copiilor. Pe baza recunoaşterii stilului educativ adoptat de părinţi sau în genere de adulţii care se ocupă în familie de îngrijirea şi educaţia copiilor, se poate anticipa evoluţia copilului, se pot face intervenţii care să prevină influenţele negative care vor afecta dezvoltarea normală a copilului.

      Dacă într-o comunitate proliferează stiluri educative care afectează negativ tânăra generaţie, există pericolul degradării vieţii individuale şi a celei comunitare în ansamblu şi pe termen lung.

      De cele mai multe ori, stilurile parentale care au efecte negative se manifestă în familiile în care una sau mai multe funcţii ale acestora nu se realizează şi de aceea sunt dezorganizate sau chiar se destramă. Sunt însă modalităţi de manifestare ale stilului, cum este stilul educativ şcolar sau stilul educativ familial care se constituie, se manifestă şi se apreciază prin raportarea la mediul educativ, grupul în care funcţionează şi prin comparaţie cu alte grupuri (familii, şcoli) sau prin raportare la mediul cultural educativ, la comunităţile din care fac parte familiile, şcolile etc.” (ISE,” Educaţia în familie. Repere şi practici actuale”, 2006, pag.55).

      Stilul parental conţine un patern de creştere a copilului a cărui fomulă eficientă constă în combinaţia dintre căldura şi controlul pe care părintele îl oferă copilului. Unii părinţi sunt mai rigizi, alţii sunt mai relaxaţi, pentru unii este importantă dezvoltarea copilului, centrându-se mai mult pe aceasta, pentru alţii este mai importantă viaţa personală/profesională. Stilul parental reflectă modul în care părinţii acţionează asupra copiilor şi este format din stilurile educative adoptate de cei doi părinţi.

      Stilul parental este influenţat de o serie de factori precum: cultură, educaţie, mediu, poziţie socială, structura familiei. Cercetările de specialitate întreprinse de Diana Baumring (1971, 1989, 19991) reclama existenţa a două dimensiuni importante în constituirea unui stil de parenting: căldura părintească şi controlul. Căldura părintească presupune acceptare şi receptivitate, centrare pe copil, gradul de susţinere, suport, afectivitate. Controlul parental vizează exigenţa cu care este disciplinat copilul. Se manifestă prin stabilirea limitelor, monitorizarea activităţilor copilului.

      Disciplinarea constă în impunerea unor comportamente şi atitudini ce au ca scop facilitarea adaptării copilului la diferite situaţii. Prin combinarea acestor dimensiuni se disting 4 stiluri de parenting:

      1. Parenting exigent: părinţii sunt centraţi pe copil, este combinată căldura părintească şi controlul.

      Părinţii se manifesta prin sensibilitate, îşi exprima afecţiunea faţă de copil, însă impun standarde înalte de comportament. Cuvântul care descrie acest stil de parenting este argumentul. Părintele asculta copilul atunci când se iau decizii privind familia, astfel putând asculta şi sentimentele copilului. De asemenea, părintele argumentează copilului asteptarile pe care le are de la acesta (aşteptările sunt realiste, adpatate vârstei).

      Copii crescuţi într-un astfel de stil au încredere în forţele proprii, stima de sine, dorinţa de afirmare. De asemenea, comunică cu uşurinţă, sunt populari, îşi manifesta curiozitatea şi înregistrează rezultate bune la învăţătură. De asemenea, există riscuri foarte mici ca aceşti copii să aibă comportamte indezirabile.

      2. Parenting autoritar. Se caracterizează printr-un nivel înalt al controlului, dar un nivel scăzut la căldurii părinteşti. Se impun standarde înalte sub ameninţarea pedepsei. Presupune reguli, pe care copilul trebuie să le respecte. Transmite copilului neîncredere în capacitatea de a se descurca singur. Copii nu sunt ascultaţi în demersul luării unei decizii privind familia. Adesea părintele induce teamă. Tinerii crescuţi de astfel de părinţi devin, în majoritatea cazurilor rebeli.

      Copii au competenţe şi responsabilităţi moderate, nu au iniţiativa şi nu sunt spontani, de asemenea, refuză responsabilităţile. Hiperprotectivitatea părinţilor transmite copiilor mesajul potrivit căruia nu sunt competenţi pentru a se descurca singuri. Stima de sine este scăzută, iar adultul crescut într-un astfel de stil se va integra cu greutate în lumea celor maturi. Adesea copiii se interiorizeaza, devevind timizi sau devin rebeli, autoritari.

      Agresivitatea pe care copilul o resimte, nu se poate manifesta în mediul familiar şi va răbufni în alte medii. Acest stil de parenting generează conflicte intrafamiliale, fiind nepotrivit din cauza lipsei de implicare afectivă din partea familiei şi a impunerii de reguli fără a se ţine cont de nevoile copilului.

      3. Parenting permisiv. Implica niveluri ridicate ale căldurii şi niveluri scăzute ale controlului.          Copilul este ascultat şi încurajat să-şi exprime opinia, dar părinţii evita discuţiile directe despre problemele comportamentale ale copilului. Între părinte şi copil apar probleme de relaţionare, deoarece părintele nu comunică suficient de ferm cu copilul său. Comportamentul inadecvat al copilului este acceptat, părintele intervine doar atunci când apar consecinţe grave.    Adesea, ei comunică copiilor aşteptările pe care le aveau de la aceştia după consumarea faptului. Părinţii cedează în fata insistenţei copilului, nu sunt consecvenţi în respectatarea regulilor.      Copii crescuţi de părinţi permisivi au încrederea în sine scăzută, nu sunt responsabili şi nu perseverează atunci când întâmpină provocări sau neajunsuri în îndeplinirea unei sarcini. Au comportamente inadaptive, sunt impulsivi şi au rezulate şcolare slabe. Acesta este de cele mai multe ori momentul când părinţii intervin cu măsuri educative.

      4. Parenting neimplicat. Este caracterizat de niveluri scăzute ale căldurii părinteşti şi ale controlului. Părinţii sunt preocupaţi de propia persoană, nu şi de nevoile copilului. Părintele se implică în activităţi proprii, însă nu implică şi copilul. Copilului nu i se impun reguli, nu i se acordă susţinere şi sprijin. Relaţia dintre părinte şi copil ajunge la neimplicare emoţională, creându-se o relaţie de ataşament insecurizant. Copilul crescut de astfel de părinţi are şanse să aibă un comportament deviant, devenind agresiv, dependent de substanţe, este candidatul ideal la delincvenţă.

      Adesea în situaţii diferite, părinţii fac apel la stiluri de parenting diferite, însă majoritatea sunt caracterizaţi de un stil predominant. Variaţiile parentale afectează dezvoltarea copilului. Însă stilul de parenting constă şi în modul în care copilul interceptează practicile parentale. Deoarece ceea ce copilul interceptează se regăseşte în ceea ce copilul simte.

      Influenţa familiei are un rol important asupra educării copilului pentru adaptarea optimă la mediul social, pentru menţinerea şi dezvoltarea stării de bine a copilului.

      Studii recente arată că, “strategia educativă a familiei poate fi un rezultat al negocierii între părinţi şi copii atâta timp cât educaţia este interacţiune şi raporturile de putere nu urmează clasica disjuncţie autoritate parentală – obedienţă infantilă, ci se construiesc continuu în schimburile simbolice părinţi-copii” (www.miruna.go.ro/cercetari/familia).

      Aşadar, istoria comună îi obligă pe părinţi la reconsiderarea propriilor poziţii. În conversaţie, copiilor li se acordă treptat “dreptul la replică”, aceasta înseamnă că în mod legitim, comunicarea între părinţi şi copii se realizează în ambele sensuri, că părintele admite opinia copilului ca demnă de luat în consideraţie. În general, receptivitatea copilului la raţionalitatea adultă este esenţială: cu cât se dovedeşte mai “ascultător”, mai “înţelegător” cu atât este, la rândul lui, ascultat şi înţeles mai mult. În acest caz părinţii admit că reciprocitatea poate merge până la invrsarea rolurilor educat – educator şi că au de învăţat mult de la şi mai ales împreună cu copiii lor.