marți, 5 noiembrie 2013

Coparentalitatea si implicarea tatalui in cresterea copilului


    Coparentalitate şi implicarea tatălui

      Coparentalitatea se referă la relaţia de suport pe care şi-o oferă reciproc părinţii.
      Adesea, taţii au rolul de a stimula copilul, de a-l provoca spre a-şi descoperi potenţialul, în timp ce mamele au rolul de a-i calma, de a-i linişti, de a-i proteja.
      Un bărbat poate acţiona diferit faţă de sarcina soţiei sale prin sentimente foarte variate. Poate deveni protector cu soţia sa, se poate mândri cu virilitatea sa, însă un anumit grad de îngrijorare este normal:” -Oare am să fiu un tată bun pentru copilul meu?”
     Poate exista ascuns în psihicul unui bărbat şi sentimentul că este neglijat, sentiment ce apare şi la ceilalţi copii ai familiei. Acest sentiment se manifesta prin supărare, iritare, aparentă nepăsare.     Aceste reacţii, deşi normale, nu îi sunt de folos soţiei care are nevoie de ajutor. Tăticii care pot discuta despre aceste sentimente vor putea observa că emoţiile negative au tendinţa să dispară, lăsându-le pe cele pozitive să iasă la suprafaţă. În ultimele decade aşteptările din partea tăticilor              s-au modificat. În trecut un tătic nu ar fi citit nici măcar o carte despre îngrijirea copilului. În prezent, deşi mare parte a muncii o duc tot femeile, aceştia sunt mai implicaţi. Încă din perioada prenatală, o pot însoţi pe mămica la medic sau la cursurile pregătitoare pentru naştere. De asemenea pot participa activ în timpul travaliului şi pot ţine copilul în braţe imediat după naşterea acestuia.
      Rolul tatălui s-a modificat considerabil în ultimele decenii. Dacă în trecut principala sa atribuţie era aceea de a întreţine familia, tatăl zilelor noastre are un rol active în creşterea şi educarea copilului. Astăzi, tatăl joacă un rol complementar celui al mamei, instituind o relaţie afectivă cu cel mic.
      Rolul tatălui este important din mai multe puncte de vedere:
     - Separarea simbolică mama– copil. Prin prezenţa sa, tatăl contribuie la reducerea intensităţii relaţiei de fuziune mamă-copil. Deşi firească, această legătură trebuie să se estompeze în mod firesc, pentru a evita protecţia excesivă şi pentru a permite copilului să se dezvolte în mod independent şi autonom.
     - Modelul masculin. Tatăl este modelul cu care băieţelul se identifică, este sistemul său de referinţă. Pentru fetiţă, tatăl este un ideal masculin pe care îl va căuta în adolescenţă.
     - Capul familiei. Autoritatea exercitata de tată, împreună cu mama, face posibilă transmiterea unor reguli de viaţa copilului şi creearea unui mediu necesar dezvoltării sentimentului de siguranţă afectivă.
     - Rolul în deschidere şi socializare. Tatăl are un mod diferit de a relaţiona cu copilul, faţă de mama. Acesta îl va tachina mai mult îl va provoca spre explorări şi riscuri. Acest lucru îl va ajuta să se adapteze, să respecte regulile de conduită socială.
      Experienţa sarcinii este diferit simţită de mama faţă de tata. În timpul naşterii bebeluşul face parte din corpul mamei şi aceasta este diferenţa resimţită.
      Cu cât tatăl se implică mai devreme cu atât îi va fi mai uşor să îşi găsească locul, să îşi asume rolul în mod corespunzător.
      Dacă în trecut primele 18 luni de viaţă ale unui copil erau considerate “vârsta mamei”, tatăl obişnuind să se implice după această vârstă, astăzi implicarea tatălui este binevenită în orice moment. Unele mămici întâmpină dificultăţi în a face loc, a ceda locul lor tăticilor. Datorită relaţiei create între ea şi bebeluş pe parcursul celor nouă luni, când viaţa sa a fost orientată în funcţie de copil, mamei îi este greu să renunţe la relatia să exclusivă cu bebeluşul. Această reticenţă poate fi un mijloc de apărare, o reacţie la pierderea relaţiei simbolice cu copilul. Tatăl este perceput ca elementul separator, de rupere spre exterior. Acest sentiment de separare este adesea motivul pentru care mama acceptă cu greutate ca tatăl să facă lucrurile într-un mod diferit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu