Parentalitate

     Venirea pe lume a unui copil semnifică o transformare radicală a vieţii personale, în special a celei de cuplu. Locul pe care bebeluşul îl ocupa în viaţa unei familii este foarte important. Primele luni după naştere reprezintă o perioadă intensa în planul organizării şi adaptării şi suscita o serie de întrebări şi dificultaţi, printre care: oboseala şi nopţi nedormite; presiunile exercitate de prieteni şi familie privind îngrijirea corectă a copilului; teama de a nu răspunde în mod corect nevoilor celui mic; dificultăţi de adaptare ale tatălui la noul său rol şi la relaţia mamă-copil, din care adesea se simte exclus; pierderea libidoului în cuplu; depresia post-partum; sindromul celei de-a treia zile.

      Adesea bebeluşul are reacţii diferite faţă de ceea ce părinţii au citit sau pentru ce aceştia s-au pregătit. Părinţii trebuie să se adapteze la mediul bebeluşului, să înveţe să îl cunoască, să se informeze, şi să răspundă la nevoile sale individuale cât mai bine cu putinţă.

      Adesea părinţii sunt îngrijoraţi crezând că nu vor fi capabili să răspundă corespunzător nevoilor celui mic şi se simt depăşiţi de evenimente. Lipsa de încredere, senzaţia că sunt singuri şi tristeţea sunt reacţii normale, constituind aspecte ale procesului de învăţare a artei de a fi părinte.

      Investigarea practicilor parentale ar trebui să urmărească relaţia de independenţă vs interdependenţă, orientată spre dezvoltarea copilului din perspectiva “dobândirii încrederii în propria persoană, autoconstruirii unei identităţi pozitive, atingerii independenţei psihologice şi construirii reţelelor sociale care vor contracara singurătatea (Harwood, Millar şi Vasta, 2010, p 37)”.

      Meseria de părinte este o meserie ce se învaţă destul de greu. Un loc importnat în formarea copilului este ocupat de climatul familial. Stilul parental se reflectă în climatul familial care poate fi generator de afectivitate sau nu.